Conform CNE, 70% dintre elevi au declarat, într-un sondaj făcut de ei, că au simțit nevoia de a primi sprijin din partea unui consilier școlar. Cauzele sunt multiple și țin, în general, de traumele resimțite ca urmare a bully-ingului, discriminării și altor asemenea chestiuni care îți fac sufletul sa sângereze.
Doar 5% au declarat ca au și primit sprijinul solicitat. Și aici, cauzele sunt multiple.
Școala românească este departe de a oferi un cadru în care copiii sa se simtă bine. Profesorii nu sunt pregătiți, nici inițial și nici în activitățile de formare continuă, sa susțină dezvoltarea socio-emoțională a copilului. Mai mult chiar, de foarte multe ori, direct sau prin ignoranță, devin ei înșiși agresori, complici și tăinuitori la actele de agresiune la care acești copii sunt expuși (vezi doar reacția in cazul de ieri a celor responsabili, care au catalogat evenimentul “o joacă de copii”).
De ani de zile atragem atenția asupra faptului ca școala românească nu este nici incluzivă și nici de calitate. Cei 10.000 de olimpici nu sunt fața reală a sistemului educațional românesc, ci doar ceea ce ne place sa vedem (în sistem sunt peste 3.000.000 de copii). Mult prea mulți copii ies cu sufletul și mintea schilodite de sistemul care ar trebui sa-i ajute să învețe cum sa atingă cerul.
Experții care au făcut parte din echipa Programului Romania Educată au propus, în premieră pentru România, obiective și măsuri clare pentru a susține incluziunea, reziliența și echitatea. Bani vor fi. Mai trebuie voința reală de a face, cu adevărat, ce trebuie!
Sper, măcar de data asta, să nu mai pierdem momentul!
