Am locuit 9 ani în Cairo. Imaginile conflictului dintre Israel și Palestina îmi amintesc de ceea ce am trăit în Egipt

Urmărind canalele de știri în aceste zile este aproape imposibil să nu-ți treacă prin fața ochilor, măcar odată, o știre despre conflictul dintre Israel și Palestina. Una din cinci știri este despre acest subiect ceea ce mă duce cu gândul la Egiptul anilor 2011-2013, când au avut loc câteva momente destul de asemănătoare evenimentelor recente din Fâșia Gaza, ca tactică de manipulare specifică facțiunilor teroriste.

Am locuit în Egipt între anii 2005-2014. Îmi aduc aminte și acum momentul ianuarie 2011 când, sub pretextul unui nivel de trai extrem de scăzut dus până în pragul sărăciei, gruparea Frații Musulmani (militanți ai Islamului extremist) decid să dărâme regimul președintelui Hosni Mubarak. În realitate, în 30 de ani la conducerea Egiptului, Mubarak reușise să țină sub control această grupare extremistă, conducând țara cu o mână de fier.

Președintele Mubarak, la rândul său fiind musulman practicant, moderat, deschis la modernitate și stilul de viață occidental și un președinte care condamna manifestările extremiste de orice fel, în speță cele în numele Islamului. Această stare de fapt îi dusese pe extremiști în pragul disperării iar o revoltă împotriva lui președintelui Republicii era practic iminentă. Însă, realitatea acelor vremuri i-a determinat pe egiptenii de rând să susțină așa-zisa cauza nobilă a Frăției Musulmane de a pune stop sărăciei în Egipt pentru că din păcate discrepanțele dintre clasele sociale erau mult prea mari și mult prea evidente.

În lumea arabă există oameni săraci și oameni bogați. Clasa socială de mijloc nu este prea bine definită iar egiptenii de rând au susținut această presupusă bună intenție neștiind că  în spatele acestor „bune intenții” se afla dorință de islamizare a Egiptului care, din punctul de vedere al promotorilor radicalismului religios, era o țară mult prea deschisă față de Occident. Astfel, la sfârșitul lunii ianuarie al fatidicului an 2011, mai exact 25 ianuarie, milioane de oameni se adună în piața Tahrir și încep să scandeze  „Jos Mubarak.

De la protest la agresiune a fost doar un pas, motiv pentru care armata egipteană se vede nevoită să intervină pentru a calma spiritele. Agresiunile, distrugerea unor instituții guvernamentale și furturile din arealul Tahrir; inclusiv piese arheologice din faimosul muzeu egiptean, care au fost fie distruse fie furate de către protestatari, au continuat zile în șir. Mii de oameni s-au mutat cu corturile în Piața Tahrir refuzând să mai meargă acasă atâta timp cât Mubarak nu cedează și nu renunță la cârma Egiptului.

Bine, nici Mubarak n-a fost vreun sfânt, în relația cu ai săi conaționali, iar sărăcia din țara pe care o conducea era deja o realitate pe care egiptenii refuzau să o mai accepte. Mai mult decât atât oamenii îl acuzau că făcea jocurile politice ale Statelor Unite iar acest status quo nu era neapărat în interesul suprem al națiunii sale, spuneau egiptenii de rând. Cert este faptul că anul 2011 a adus Egiptul în pragul unui război civil iar Mubarak s-a văzut obligat să renunțe la a mai candida pentru un nou mandat de președinte.

Într-o primă etapă jocul politic al Fraților Musulmani părea să fie realizat, aceștia reușind, prin fraudarea alegerilor electorale, să pună în fruntea țării pe Mohamed Morsy.

Un om din popor!

spuneau egiptenii de rând…

Vrem un om simplu, ca noi! Doar un om simplu, din popor, poate gândi ca noi și poate căuta soluții fiabile pentru țara asta, astfel încât lumea să fie mulțumită

Numai că domnia, corectitudinea și bunăvoința acestui „om din popor față de proprii semeni a durat cam un an, perioadă în care a fost acuzat în repetate rânduri că ar fi folosit bugetul statului pentru a finanța grupările teroriste, care activau în peninsula Sinai și cărora le furniza armament. Totuși ceea ce a pus capăt mandatului său de președinte al Republicii Arabe Egipt a fost, în mod neașteptat, teribilul accident feroviar din regiunea Manfalut, accident în urma căruia un tren intră în coliziune cu un autobuz școlar. Respectivul incident s-a soldat cu aproximativ 40 de morți și peste 100 de răniți, majoritatea celor decedați fiind copii. Regretabilul accidentul nu prea părea să-l fi impresionat în vreun fel pe noul președinte ales, acesta căutând țapul ispășitor în toate direcțiile numai în ograda sa nu iar asta i-a înfuriat pe egipteni.

Cum este posibil să pierzi atâția oameni, iar tu ca președinte să nu dai dovadă de compasiune, nici față de victime, nici față de familiile acestora?

vocile egiptenilor se auzeau din ce în ce mai tare…

Acesta pare să fi fost momentul zero în care s-a decis soarta președintelui islamizat Morsy, deoarece armata pune piciorul în prag și decide arestarea lui. Cap de acuzare: finanțarea unor grupări teroriste recunoscute ca fiind în afara legii.

Dar să călătorim puțin în timp

Ajungem în anul 2013, când Frații Musulmani indignați de faptul că țara este preluată treptat de armată iar jocul lor de culise este anihilat revin la vechile metehne apelând la sensibilitățile oamenilor de rând. Aceștia instigă din nou la violențe și proteste de stradă împotriva regimului militar din Cairo și împotriva cetățenilor ostili ideilor lor. De această dată strategia este de a-i muta pe oameni în stradă cu tot familii și de a pune sub asediu Moscheea Rabaa Al-Adawiya, una din cele mai mari moschei din Cairo.

Această moschee este poziționată strategic, în cartierul Medinat Nasr (Nasr City). Aici se află atât unul din marile spitale din Cairo locuit de peste 9 milioane de oameni, cât și unele instituții guvernamentale.

Astfel, pentru ca intimidarea să fie cât mai credibilă, atât militanții extremiști cât și simpatizanții din rândul populației, decid să-și asume rolul de poliție și să controleze pe oricine pătrunde în zona controlată de ei, pentru a accesa spitalul sau birourile guvernamentale. Oamenilor simpli aflați acolo li se cere actul de identitate pentru a fi identificați, deși din punct de vedere legal acest drept este rezervat doar organele de poliție.

Mai mult decât atât, cei care aveau curajul de a obiecta sau de a refuza prezentarea actelor erau fie agresați, fie uciși. Asediul pieței a durat cam o lună de zile, iar armata s-a văzut nevoită să îi someze, în repetate rânduri, pe cei aflați în stradă să se întoarcă în casele lor, deoarece aceea zonă atât de necesară tuturor nu mai putea rămâne blocată.  Zi de zi, somație după somație, armata încearcă să-i convingă pe asediatori să elibereze zona, dar aceștia nu cedau.

Decizia armatei a fost să intre cu tancurile peste ei pentru a-i dispersa și pentru a-i intimida, în speranța că se vor retrage către casele lor. Ceea ce a urmat a fost o baie de sânge, iar momentul a fost considerat de către presa egipteană și cea internațională ca Masacrul de la Moscheea Rabaa Al-Adawiya. În încercarea de a-i sensibiliza pe militarii aflați în piață militanții extremiști și simpatizanții lor fac scut uman din proprii copii. Au crezut că așa îi vor determina pe militari să bată în retragere. Ceea ce a urmat a avut ca rezultat pierderea a aproximativ 900 de vieți umane printre care, femei și copii.

În discuțiile cu prietenii egipteni, am aflat și câteva povești sumbre precum cea a unui băiat egiptean de aproximativ 14-15 ani, care a fost trimis de către mama sa la un supermarket din zona asediată, deoarece acolo locuiau, iar băiatul în urma unor discuții în contradictoriu cu cei care controlau respectiva zonă a fost împușcat și adus înapoi mamei pe brațe. Cumplit!

La fel de bine îmi aduc aminte că pentru a denigra armata în câteva orașe egiptene Frații Musulmani îmbrăcau uniformă militară și trăgeau în populație tocmai în ideea de a crea o diversiune și de convinge populația că armata egipteană a fost împotriva lor. Nici acest mic scenariu pus în scenă nu le-a fost favorabil deoarece oameni care i-au văzut în flagrant i-au denunțat autorităților.

Sunt nenumărate astfel de povești sumbre despre realitățile unui război, însă ceea ce este regretabil este faptul că mor oameni nevinovați care se străduiesc să stea departe și care prin prisma unor circumstanțe nefericite ajung în bătaia focului.

Amalia Pop
Amalia Pop este absolventă a Facultății de Arte Vizuale din cadrul Universității Oradea. Are o activitate de peste 11 ani în sistemul de învățământ privat și de stat din România și Egipt. De asemenea, este posesoarea unei burse în Egiptologie, în cadrul Facultății de Arheologie din cadrul Universității de Stat din Cairo.

Recente

Educatie Financiara

Asigurari

ÎȚI RECOMANDĂM

Comentarii

Project-E aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679. Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica Cookie.

Salvat!
Setări Cookie

Project-E aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679. Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica Cookie.

Cookie-urile necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Această categorie include numai cookie-uri care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate ale site-ului. Aceste cookie-uri nu stochează nicio informație personală.

  • cookielawinfo-checkbox-{nume-sectiune}
  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • wordpress_gdpr_allowed_services PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate