Una dintre activitățile mele este de a preda limba româna unor străini, de obicei, corporatiști, care ajung la noi în țară și se instalează aici pentru câțiva ani. De-a lungul timpului, am lucrat cu oameni de toate tipurile, unii mai sârguincioși, alții mai leneși, unii mai deschiși, alții cu mai multe prejudecăți. Ce aveau cu toții în comun era nevoia de a se adapta cât mai repede la mediul de lucru autohton. Însă printre ei am întâlnit și destui oameni care vădeau un interes autentic față de România, oameni cu o dorință reală de a cunoaște mai în profunzime locul în care aveau să trăiască în următorii patru-cinci ani.
De exemplu, unul dintre cursanții mei era extrem de interesat de scena politică. Se uita la știri chiar și când era pe bicicletă la sala de sport și mă întreba cine sunt diversele persoane pe care le găsea menționate în presă. Iar la cât de des se schimbă guvernele la noi, a ține pasul cu toți miniștrii seamănă mult cu scenele în care te trezești înconjurat de oameni după o beție. Știi că i-ai mai văzut undeva, dar nu îți mai amintești cum îi cheamă sau ce fac. Revenind la subiect, cursantul meu îl aprecia mult pe președinte. Îi plăcea cum vorbește. Nu neapărat pentru ce spune, ci pentru cum spune. Debitul verbal al șefului statului era perfect pentru nivelul lui de română.
Un altul, mai intelectual, citea literatură română în limba lui maternă și avea reverii cu cadre pitorești. Mergea la birou cu transportul în comun și profita de fiecare clipă pentru a mai citi câte o pagină și a mai afla câte ceva despre România. Odată, după un curs, n-a mai putut răbda și, ușor dezamăgit de imaginea reală a României, probabil diferită de cea pe care o avea în mintea lui, m-a întrebat unde poate să meargă să danseze ca în filmele lui Emir Kusturica. I-am răspuns sincer că nu știu. Satele noastre de la Dunăre nu par la fel de voioase ca ale vecinilor sârbi.
În sfârșit, un alt cursant era extrem de interesat de „personalitatea” lui Ceaușescu. Văzuse de mai multe ori locurile din București care aveau legătură cu el și, ori de câte ori cineva din țara lui natală venea să îl viziteze, trebuia să treacă printr-un curs-fulger de comunism. Da, își scotea musafirii la restaurant, dar nu înainte de a le arată Casa poporului.
Am apreciat mereu la acești oameni faptul de a nu rămâne între cifre și rapoarte. Munca lor din firmele la care lucrau era solicitantă și de mare răspundere. E mare lucru ca, atunci când viața ta pare încărcată sută la sută, să găsești totuși timp să înțelegi mai bine țara în care trăiești.
