De foarte multe ori oamenii ajung să întâmpine dificultăți majore în viață din cauza unor evenimente impredictibile, pentru că ajung să sufere accidente de muncă, se îmbolnăvesc subit, sunt loviți de stihiile naturii sau, în cazul copiilor, fiindcă nu beneficiază de o minimă îngrijire și educație. Caritatea privată a venit mereu în ajutorul acestor persoane, însă generozitatea este, din păcate, o virtute greu de cultivat. Liberalismul se pronunță în favoarea susținerii familiilor nevoiașe și a bolnavilor lipsiți de resurse. Politicianul luminat trebuie să încurajeze spiritul caritabil, nu să-i pună bețe în roate, și să propună măsuri de menținere a coeziunii sociale – coeziune pe care polarizarea socială accentuată tinde să o rupă.
În ultimele decenii, țările care s-au deplasat cel mai rapid către piață (Danemarca, Noua Zeelandă etc.) au fost țările care s-au remarcat în fruntea clasamentului atitudinii civice (și în partea de jos a clasamentului corupției).
Prin asistență socială ne referim la implicarea cetățenilor, prin intermediul statului, în sprijinirea persoanelor foarte sărace Asistența socială are o dublă semnificație: morală și economică. Scopul său primordial reflectă una din cele mai nobile trăsături ale omului, aceea de a sta alături de semenii săi în momentele de slăbiciune ale acestora. Rolul său economic este de a oferi oamenilor nevoiași o parte din mijloacele necesare depășirii sărăciei. Ca orice altă acțiune umană, asistența socială își atinge scopul dacă este exercitată cu discernământ. Câteodată, satisfacerea unor nevoi imediate și urgente reclamă distribuția de bunuri de consum; în țările devastate de război sau în România după căderea comunismului, copiii și bătrânii aveau nevoie de alimente și medicamente, iar ajutorul presupune livrarea acestor produse. Însă trimiterea convoaielor umanitare, distribuirea de ajutoare bănești sau de bunuri de consum răspunde strict unei nevoi imediate, ea nu abordează problema sărăciei într-o manieră viabilă.
Atunci când binefacerea este de fapt cât se poate de interesată – de exemplu, fiindcă firmele de consultanță câștigă comisioane grase, iar birocrații se abonează la robinetul cu bani – efectul său este cât se poate de nociv. Asistența socială nu este un scop în sine, ea capătă valoare prin racordarea cât mai precisă la problemele persoanelor sărace și devine consistentă doar în contextul bunăstării majorității cetățenilor. Ca orice cheltuială publică, asistența socială tinde să fie căpușată de falși nevoiași și de cei care vânează prilejul de a mai suge fonduri gratis.
Instituirea ajutoarelor sociale nu rezolvă problema sărăciei, cel mult o suspendă temporar. Pe termen lung ele subminează stimulentele pentru muncă și economisire. Cu cât aceste ajutoare sunt mai vaste și mai inflexibile, cu atât persoanele care le primesc sunt mai încurajate să rămână în situația în care se află și să militeze pentru permanentizarea asistenței. Dacă îngrijirea medicală este gratuită, educația de asemenea, o masă caldă disponibilă oricând, încălzirea este subvenționată și diverse indemnizații curg din bugetul statului, atunci unii oameni vor prefera un trai sărăcăcios dar sigur în schimbul unei vieți îmbelșugate care vine la pachet cu multă muncă. Acesta creează o injustiție pentru cetățenii care lucrează și plătesc impozite.
Unul din secretele dezvoltării: puțină redistribuție. La începutul secolului XX nu prea existau ajutoare sociale. “Statul bunăstării”, de fapt statul prădător, a crescut încet-încet pe măsură ce lumea s-a îmbogățit. Cu cât este mai grasă gazda, cu atât poate fi căpușată mai ușor fără să o deranjeze. Astăzi sunt unii care cred că România ar trebui să aibă impozite ca Franța, pentru a trăi ca acolo. Scuze, Franța de la 1900 nu avea impozite ca Franța de azi – și de asta a ajuns Franța de azi.
Un exemplu foarte bun de țară (da, de o întreagă țară) care a rămas în capcana sărăciei din cauza ajutoarelor (externe) este Nepalul. De decenii economia nepaleză a fost considerată “în general lipsită de libertate” sau cel mult cu o libertate modestă, iar distanța față de media globală a libertății economice a crescut în ultimii ani. Investițiile străine reprezintă doar 0,1% din PIB. Și ceea ce-i reține pe investitori să vină în Nepal nu este altitudinea – în fond, sute de inși plătesc câte 100 000 de dolari să ajungă pe Everest – ci mediul toxic pentru afaceri.
Nepalul face rost de foarte mulți bani din ajutoare externe. Ajutoarele externe reprezintă otrava care curge prin economia nepaleză și distruge stimulentele locuitorilor și ale administrației publice de a întreprinde reforme sănătoase. Nepalul este pe perfuzii de ajutoare externe încă din anii 1950. Prin anii ’60 toate investițiile locale erau finanțate din ajutoare! În anii ’80 și ’90 cuantumul anual al granturilor și împrumuturilor pentru dezvoltare oferite de Banca Mondială și țări precum Japonia reprezenta 7% din PIB. Așa cum aprecia un comentator de la fața locului, este greu de spus dacă Nepalul consumă ajutor extern sau dacă nu cumva ajutorul extern consumă Nepalul. Pentru că după 60 de ani de asistență, rezultatul este zero. Subvențiile nu au făcut decât să întrețină sărăcia.
Când ne uităm în istorie vedem că sărăcia a dispărut nu fiindcă popoarele au adoptat programe docte anti-sărăcie. Sărăcia poate fi micșorată în mod durabil nu prin distribuția de bunuri de consum, ci prin acumulare de capital, adică prin disponibilitatea mai multor mijloace de producție. Se și spune că, decât să dai nevoiașului un pește, mai bine îi oferi o undiță și-l înveți să pescuiască. Aici trebuie să avem în vedere complementaritatea bunurilor de capital: anumite investiții nu sunt rentabile decât dacă alte resurse complementare sunt disponibile. Cel mai simplu exemplu este cel al infrastructurii: investitorii străini vor fi reticenți să deschidă fabrici în zonele sărace, lipsite de drumuri și rețele de apă. Astfel, modernizarea drumurilor reprezintă o măsură foarte bună de atenuare a polarizării sociale și regionale. Dar, ca întotdeauna, trebuie să evităm să tragem cu tunul în purice. Să construiești autostrăzi în zone foarte puțin populate reflectă slăbiciuni intelectuale și spirituale incompatibile cu binefacerea și cu buna guvernare. Cel mai important lucru însă este calitatea instituțiilor. Acolo unde instituțiile nu sunt incluzive și împiedică accesul oamenilor la locuri de muncă și la capital, aceștia vor ajunge repede să depindă de stat. Dacă șomerul nu-și poate găsi rapid un loc de muncă, deoarece inițierea de afaceri este greoaie și poverile fiscale însemnate, atunci el va rămâne la periferia societății. Nimeni nu poate afirma că permanentizarea ajutorului de șomaj îl va ajuta în vreun fel; cu siguranță rezolvarea problemei stă în facilitarea inițierii de afaceri și în ușurința cu care oamenii pot încheia contracte de muncă.
Cu cât programele de ajutoare sociale sunt planificate la un nivel mai centralizat, mai „de sus”, cu atât ele devin genul de măsuri (one zise fits all) șablonarde și birocratice. Desigur, nu toate problemele pot fi rezolvate la nivel local, mai ales în comunitățile care sunt în ansamblul lor relativ sărace sau în țări precum Nepal. Însă acesta nu este un argument pentru existența unei puzderii de ajutoare stabilite la nivel guvernamental. Un principiu util în creionarea asistenței sociale este menținerea acesteia la un nivel conceptual cât mai simplu, pentru a o face ușor de administrat. Scutirea de impozite sau introducerea unui impozit negativ pe venit (împreună cu stabilirea unui venit minim) sunt măsuri care respectă acest principiu și nu distrug stimulentele pentru muncă.
