În urmă cu trei ani mă uitam la stocul de aur monetar al Statelor Unite (8.134 tone), Germaniei (3.374) și Fondului Monetar Internațional (2.814) și mă întrebam de ce nu renunță cei mari la această relicvă barbară după cum a definit-o John Maynard Keynes?
Ba, SUA nu doar că n-a cedat niciun gram de metal galben, ci a mai luat o cantitate în leasing și a emis în contrapartidă monedă, ceea ce se numește quantitative easing (QE). Până s-a ajuns la aberația ca aurul să fie mai scump decât platina, un metal prețios mai rar!
În schimb, și-a vândut Ungaria rezerva, influențată de politic. Spre deosebire de a noastră, care a rămas intactă!
Continuând să ne uităm la cantitatea de aur deținută de instituțiile financiare internaționale și regionale, vedem că Banca Centrală Europeană are 500 de tone, în jur de 100 apar trecute în dreptul Băncii Reglementelor Internaționale (Bank for International Settlements – BIS). Dar atât are și România, mai exactt: 103,6 t. Nu sunt 242 de tone ca în 1944, chiar și fără tezaurul de 93,5 pe care au uitat să ni-l înapoiezi rușii, dar nici 45,8 precum în 1955 după plata daunelor de război, ori 42,4 ca în 1987 după achitarea datoriei externe.
România stă cel mai bine la capitolul rezervă “barbară” la nivelul țărilor UE din Europa de Est, ceea ce probabil că ar fi trezit un vădit resentiment din partea Lordului Keynes. Polonia are un stoc similar, dar dacă raportăm cantitatea de aur la numărul locuitorilor se constată că stăm mult mai bine.
Apropo însă de abordare, știrea zilei de miercuri a fost aceea că Ungaria și-a triplat rezerva de aur, până la 94,5 tone. Dar și Polonia ia în calcul achiziția a 100 de tone, în timp ce Serbia realizează cumpărări mici, începând cu 2019. Statul maghiar avea 64 de tone de aur în 1980. A cumpărat ceva acum, după ce la un moment dat ajunsese aproape de zero!
Este incontestabil că Banca Națională a României a avut o buna expertiză în această problematică. Când toți cei din jurul nostru își valorificau stocul de metal galben la prețuri mult sub cele actuale, noi îl păstram. Acest lucru s-a întâmplat și în privința dobânzilor. Recent bonificațiile la împrumuturile pe termen lung s-au dus în sus peste tot în lume, după ce analiștii apucaseră să spună că micile state estice care cochetează cu dobânzile negative ar putea fi considerate repere. Ungaria și Polonia au fost, de asemenea, „atinse” și s-au confruntat cu mărirea dobânzilor după repatrierea capitalurilor. România – criticată pentru faptul că se duce greu cu dobânzile în jos – a fost afectată mai puțin de majorarea internațională a dobânzilor pe termen lung și migrația capitalurilor, ceea ce evidențiază, ca și în cazul aurului, o bună expertiză, în ciuda presiunilor. Iată de ce este nevoie de o bancă centrală independentă, neacorată la suportul ideologic al politicului.
