Buna guvernare implică o armonie directă între stat și națiune, prudență în politica fiscal-bugetară, iar tendința de orientare a indivizilor spre alegeri raționale, în mod indubitabil, dictează dimensiunea actului de guvernare, dar și contextul politicii fiscal-bugetare pe termen lung. Este din ce în ce mai dificil de gestionat programele la care oamenii au ajuns să se aștepte, problema acțiunilor colective accentuează povara intergenerațională și exclude o oarecare formă de flexibilitate pentru generațiile viitoare. Într-o lume în continuă schimbare, a nu avea spațiu de manevră fiscală și a nu putea lăsa generațiilor viitoare posibilitatea de a dezvolta politici noi, înseamnă o deteriorare drastică a stării finanțelor publice și condamnare la sărăcie.
Deși nu a fost stabilită o definiție precisă a conceptului de “prudență fiscală”, factorii de decizie, investitorii și întreg cadrul instituțional, indică necesitatea abordării politicilor fiscale în acord cu dimensiunea creșterii economice și realizarea obiectivele sociale fără a provoca o criză fiscală. Accentul este pus pe poziția fiscală solidă din punct de vedere structural, controlul dinamicii cheltuielilor, asigurarea protecției în perioade destabilizatoare, respectiv, pe înlăturarea tendinței de a adopta politici fiscale nesustenabile care conduc la deficite mari și la creșterea datoriei publice.
Potrivit Fondului Monetar Internațional (FMI), conceptul de “prudență fiscală” este adesea folosit în discuțiile privind sustenabilitatea finanțelor publice și, cu alte cuvinte, se confirmă că accentul cade pe dimensiunea responsabilității în materie de cheltuire, politică de impozitare și alte politici conexe. Întreg demersul asigurării prudenței fiscale și trendul analizei fenomenologiei financiare și monetare sub aspectele ei teoretice și practice este dependent de cadrul legal care configurează osatura sistemului. Astfel, în materia cadrului fiscal de jure, identificăm un complex organizatoric privind guvernanța (reguli fiscale, instituții fiscale, cadre bugetare pe termen mediu) și implicații juridice atât la nivel național cât și European:
- Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010 și regulile fiscale naționale;
- Pactul de Stabilitate și Creștere (Deficit fiscal mai mic de 3% din PIB – Obiectiv pe termen mediu (MTO) – deficit fiscal structural mai mic de 1% din PIB);
- Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea și Guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare (Pactul Fiscal European) și implicațiile la nivel național ale Legii 83/2012 pentru ratificarea TSCG, publicată în Monitorul Oficial 410/2012;
- Tratatul de la Maastricht cu limitele pentru deficit (3% din PIB) și datoria publică (60% din PIB);
- Semestrul European.
Cu toate acestea, eterogenitatea în rândul statele membre ale UE, dictează contextul prudenței fiscale, iar specificul național, acum, mai mult ca oricând, exemplifică o conformare limitată cu dimensiunea cadrului fiscal de jure. Sigur, dat fiind contextul actual, la nivelul Uniunii Europene prin clauza derogatorie generală (general escape clause) a Pactului de Stabilitate și Creștere, se decide suspendarea temporară a regulilor fiscale și se mizează pe scenarii de repornire a economiei.
Însă, cert este că dimensiunea spațiului fiscal național este povara trecutului și anterior declanșării pandemiei, în România, regulile fiscale au exercitat o constrângere slabă asupra factorilor de decizie publică, fiind încălcate ex-post plafoanele anuale privind cheltuielile totale și cele de personal, integrând măsuri de reducere a taxelor insuficient corelate cu dimensiunea compensării, elaborând strategii fiscal-bugetare dincolo de orizontul de timp permis prin lege și bineînțeles, încălcând regula privind deficitul structural.
Anterior declanșării pandemiei, țara noastră a intrat în procedura deficitului excesiv, fiind singura țară pe profilul căreia s-a înregistrat cel mai ridicat nivel din UE din punct de vedere al deficitului structural, încă dinaintea manifestării pandemiei COVID-19. Or, cu un bagaj anterior negativ (niveluri mari ale datoriei publice și deficit bugetar de peste 3 %) lupta pentru restabilirea contextului economic este o adevărată provocare. Mai exact, făcând o retrospectivă a situației, factorii de decizie au de corectat cel mai mare deficit bugetar înregistrat de România în perioada postbelică, corecția trebuie să se facă în acord cu un pachet de susținere infinit mai mic decât al majorității țărilor UE, cu un spațiu redus de manevră fiscală și în contextul unui rating de țară negativ (agențiile de rating Poor’s, Fitch și Moody’s au confirmat managementul fiscal deficitar și în aprilie 2020 au revizuit perspectiva de țară de la stabilă la negativă).
Cum putem comenta implicațiile cadrului fiscal de jure? Analiza retrospectivă ne exemplifică deja o imagine în acest sens și evidențiază o conformare limitată cu specificul cadrului fiscal, dar mai ales, evidențiază necesitatea abordării responsabile a procesului de consolidare fiscal-bugetară. Dincolo de contextul legislației, este important a reitera faptul că buna guvernare implică o armonie directă între stat și națiune și, în mod indubitabil, orientarea indivizilor spre alegeri raționale.
A explica oamenilor că bunăstarea nu crește din pix, că o creștere a pensiilor și a salariilor nu conduce la stimularea creșterii economice și la bunăstare, ci ar putea conduce, eventual, la sărăcie, că această abordare poate tinde spre datorii, criză și mulți ani de austeritate severă, este dificil. La fel de dificil este a explica adepților populismului că soluția constă în creșterea semnificativă a veniturilor bugetare și în acest sens, făcând trimitere la una din multiplele dimensiuni de abordare, reliefăm mai jos poziția României comparativ cu media UE și țările din regiune în ce privește GAP-ul de TVA %.
Sursa: Study and Reports on the VAT GAP in the EU Member States, 2020 Final Report, TAXUD 2020
După cum se poate observa, pe profilul României, GAP-ul de TVA, respectiv diferența dintre ce încasează statul din TVA și ce ar putea să încaseze raportat la dimensiunea economiei, este mare (în România, în 2019, GAP-ul de TVA este de 33.4%, în timp ce în Ungaria sau Polonia este mai mic de 10%).
În condițiile în care TVA-ul este una dintre cele mai importante surse de venit a bugetului general consolidat, prudența în materie fiscală și întreg procesul consolidării fiscale ar trebui să aibă în vedere îmbunătățirea eficienței colectării, cu accent direct pe dimensiunea transparenței, digitalizării și diminuării evaziunii fiscale. Indubitabil, sunt necesare eforturi susținute împotriva fraudei și evaziunii în materia TVA și, dincolo de cadrul fiscal de jure, lucrurile sunt mult mai complexe, fiind insuficient a multiplica dimensiunea cadrului legislativ, în lipsa modernizării și digitalizării administrației fiscale. Și, desigur, creșterea eficienței colectării TVA este doar o dimensiune de abordare în materia creșterii veniturilor bugetare, opțiuni sunt dar acestea implică o armonie directă între stat și națiune și orientarea indivizilor spre alegeri raționale.
Optimizarea ratelor de impozitare, îmbunătățirea eficienței colectării, diminuarea excepțiilor fiscale, reducerea dimensiunii economiei informale sau creșterea gradului de absorbție a fondurilor UE sunt alte forme de abordare.
Așadar, implicațiile elementelor de natură normativă și politică, invazivul cotidian sau fondul escaladării populismului politic, incidentează cu o confruntare deloc prietenoasă a dimensiunii prudenței fiscale cu proba faptelor și au ca finalitate o manifestare directă asupra societății în ansamblu ei. Rămâne o provocare pentru România să identifice modalitatea cea mai potrivită pentru a consolida sustenabilitatea finanțelor publice, prin raportare la cadrul legislativ și instituțional pe care-l are la dispoziție, sau mai bine zis, pe care-l gestionează în concordanță cu morala fiscală și responsabilitate, sau în concordanță cu păgubitoarele mize politice.
