Drama acestei țări (sau poate a acestei epoci) este că nu reușește să aducă pe scena vieții publice, în fața lumii, în fața copiilor noștri, decât personaje caricaturale și grobiene. Modul în care s-a configurat industria reputației face ca prin fața noastră să defileze noi și noi versiuni ale obscenității, ale vulgarității, ale urâțeniei umane, ale urii pe care o deversează și ale urii pe care o stârnesc.
Aflăm întristați că tinerii noștri nici nu mai așteaptă să termine facultatea ca să plece din țară. Cum fac 18 ani și pot călători singuri se înscriu direct la facultăți occidentale. Nici nu mai așteaptă să fie amăgiți încă vreo cinci ani, convinși fiind deja că aici nici universitățile, nici celelalte medii culturale nu au ce să le ofere. Pentru că nu reușește nimeni din aceste medii să adune suficientă carismă, să magnetizeze suficient de mult energiile extraordinare de imaginație și creativitate ale acestor tineri pentru a construi cu ei viitorul. Generații de profesori și oameni de cultură blazează generații de elevi și studenți.
Și da, știm că sunt excepții, sunt comunități de cultură și de creație care rezistă eroic, care produc literatură, poezie, arte plastice, dans, filosofie, care scriu și dezbat, dar o fac fără aproape nicio șansă de a fi validați social, încurajați, susținuți moral și financiar. Și atunci cei care pot, care au destul curaj sau destulă nebunie (dacă nu și lehamite) își adună totul într-o valiză și pleacă acolo unde pot găsi o asemenea validare.
Devine insuportabil să vedem aceleași personaje zi de zi, ca și cum toată țara asta ar fi a lor, ca și cum figurile lor otrăvite ar trebui să fie convocate mereu și mereu să sufoce respirația și imaginația oamenilor acestei țări. Iar asta denotă o infinită sărăcie și o infinită lene mentală: suntem săraci și suntem leneși mental ca popor câtă vreme nu putem concepe că există și altcineva dincolo de această galerie tristă de saltimbanci inventați de manipulatori profesioniști. Oamenii ajung după ani și ani să-și imagineze că nu-i mai poate salva nimeni din această adicție, așa că se abandonează și mai abitir dependenței de figurile toxice. Oamenii refuză să mai gândească și se retrag în letargia leneșului cronic hrănit cu lingurița zi de zi cu aceleași supradoze de toxicitate.
Nu încetez să mă întreb cât de pervertite pot fi mecanismele promovării publice încât să dispară din fața noastră toți oamenii de calitate ai acestei țări pentru a face loc acestei minorități vulgare care ocupă toată scena. Și să mă întreb ce ar trebui să facem noi, cei care mai suntem capabili să articulăm cuvinte și idei, ca să ne facem auzite vocile din spatele răgetelor justițiarilor sau salvatorilor tumefiați de misiunea lor și cocoțați pe spatele noastre îndoite și pe capetele noastre plecate.
Trebuie să putem schimba ceva, nu putem să ne lamentăm la nesfârșit. Trebuie să se ridice dintre noi – și dacă nu pot, trebuie să-i ajutăm să se ridice dintre noi – aceia care au curajul adevărului și energia de a produce alte energii, aceia pentru care dreptul e drept și strâmbul e strâmb, iar viitorul nu se reduce la un troc de supraviețuire.
