Politica externă este un domeniu în care președintele Statelor Unite este considerat a avea responsabilitate completă. În cazul lui Donald Trump, pe planul extern, ce am văzut este o imagine confuză, punctată de continuarea implicării Statelor Unite în anumite alianțe și dispute internaționale (NATO, relația cu China, diplomația și agresiunea împotriva Iranului), retragerea din altele (Acordul Climatic de la Paris, Organizația Mondială a Sănătății, Tratatul nuclear cu Iran, tratatul cu Rusia pe rachete balistice cu rază medie), confuzie care a servit să amplifice și întărească impresia că la nivel internațional anarhia predomină.
Relația dintre superputerile secolului 21, America și China, a reprezentat una din principalele preocupări ale administrației Trump și poate unul din puținele subiecte despre care o majoritate a populației ar putea susține poziția președintelui Americii.
Redefinirea acestei relații și războiul rece care a rezultat în urma acestui efort, au potențialul de a altera viziunea despre civilizația umană în secolul 21, în poate cel mai critic moment din istoria noastră pe această planetă. Din momentul aderării Chinei la Organizatia Mondială a Comerțului până în ziua de azi, lumea a asistat la un miracol economic propulsat de sistemul economico-politic chinez, care pune accent masiv pe implicarea statului (și mai specific a Partidului Comunist Chinez) în economie. Meritele acestui sistem pot fi dezbătute, dar în opinia mea China a profitat într-un mod inegal de beneficiile acordate de aderarea la OMC, a respectat lax regulile și principiile care sunt fundația sistemului mondial de comerț, a împins de la spate corporații care au ajuns giganți în domeniul lor, de multe ori prin prețuri necompetitiv de mici, susținute de injecții de capital de la guvern și în tot acest timp a menținut un sistem politic echivalent cu o dictatură totalitară a unui singur partid. Liderii chinezi profită simultan și de dinamismul economic oferit de sistemul capitalist și de puterea absolută și capacitatea de a subjuga o societate întreagă prin intermediul sistemului comunist.
Atitudinea administrației Trump față de China a fost una marcată de ostilitate, încă de la începutul mandatului său. Chinezii au fost acuzați că s-au îmbogățit pe spatele muncii Americii, că au dat de pământ cu proprietatea intelectuală a companiilor care doreau acces la piața chineză și că au prăduit, prin complicitatea administrațiilor anterioare (acuzație directă facută de Trump), economia americană printr-un dezechilibru masiv al balanței comerciale.
Astfel, a luat naștere așa numitul „Trade War” între S.U.A. și China. Donald Trump a știut că America intră în acest duel dintr-o poziție de avantaj, în condițiile în care chinezii vindeau pe piața americană mai multe produse decât americanii pe piața chineză. Astfel, într-o serie de escaladări, tarife au fost aplicate importurilor de către ambele părți, dar dezechilibrul în comerț a însemnat că America a putut să „pedepsească” China mai mult. Ce a rezultat din urma acestor bătălii au fost o serie de înțelegeri între America și China prin care China promite că va importa mai mult și va juca corect când vine vorba de proprietatea intelectuală. Ce se va întâmpla de fapt rămâne de văzut.
Dar economia nu a fost singura arenă în care cele două puteri s-au înfruntat. Tehnologia 5G a fost descrisă ca o poartă tehnologică care deschide o infinitate de posibilități în materie de conectivitate și de digitalizare a infrastructurii iar în 5G companiile chineze au încercat să fie lideri și să își promoveze tehnologia la nivel global.
Simțind că această ofensivă ar putea periclita dominanța americană în domeniul tehnologiei high-end, administrația Trump a atacat direct companiile chineze implicate, cel mai faimos caz fiind cel al companiei Huawei. America a interzis accesul acestei companii la infrastructura critică, aflată la baza rețelelor 5G americane, și și-a impins aliații să facă la fel. Un caz notoriu este cel al Regatului Unit, care inițial a lăsat poarta deschisă pentru Huawei pentru ca mai târziu să interzică la rândul lor accesul companiei la infrastructura considerată critică.
Beneficiile acestei măsuri sunt greu de cuantificat, dar câteva lucruri trebuie avute în vedere:
1) Dezvoltarea rețelelor 5G în țările din occident va fi încetinită și în raport cu China, riscăm să rămânem în urmă;
2) Compania Huawei are în interiorul său un comitet al Partidului Comunist Chinez și este obligată prin lege să coopereze cu guvernul chinez la cererea acestuia;
3) Deși software-ul Huawei a fost testat de multe ori fără a fi găsite portițe ascunse pentru accesul serviciilor secrete chineze, acesta este plin de vulnerabilități și greșeli în cod care pot fi utilizate ca potențiale portițe de acces;
4) Orice plângere că guvernul chinez ar putea folosi tehnologia companiilor chineze pentru spionaj trebuie să considere faptul că agenția americană NSA s-a folosit de mulți ani de giganții tehnologici americani pentru a desfășura activități de spionaj (deși doar cu acordul justiției americane, care este independentă de executiv, independență care nu există în China).
Taiwan și Hong Kong reprezintă două exemple concludente despre ambițiile regimului comunist de la Beijing, care urmărește sporirea sferei de influență ca un deziderat fundamental. O ambiție chineză este să împingă Flota Navală (și sfera de influență) a Americii peste primul „inel de insule”, care include Indonezia, Filipinele, Coreea de Sub și Japonia. Răspunsul administrației Trump față de aceste ambiții chineze a fost unul agresiv, flota navală americană participând regulat la exerciții tip „freedom of navigation” în apele din jurul Chinei, inclusiv în Marea Chinei de Sud.
Dar impresia dată a fost că susținerea celor două entități (Taiwan și Hong Kong) a fost una bazată pe nevoia de opoziție și constrângere a influenței Chinei la nivel internațional și nu neapărat una bazată pe principii de suveranitate și respectarea drepturilor omului. Dar atitudinea agresivă a administrației Trump la adresa Chinei a permis o abordare extrem de agresivă când vine vorba de Hong Kong și Taiwan, cu măsuri ce au inclus scoaterea HK de pe lista entităților cu acces preferențial la piața americană (gest menit să denote faptul că independența HK față de China este pusă sub semnul întrebării), continuarea vânzării de armament către Taiwan și chiar măsuri pentru redefinirea relațiilor diplomatice cu acest stat, gest menit sa întărească ideea că Taiwan este într-adevăr stat independent și nu doar un teritoriu al Chinei.
După acești 4 ani este clar că atitudinea lumii față de China a fost alterată fundamental și este foarte probabil ca administrația Biden va continua în mare măsură aceste inițiative deși este greu de anticipat unde se va opri războiul rece dintre SUA și China. Ostilitatea din ultimii 4 ani, dintre cele două țări, nu va ajuta la creșterea gradului de cooperare, între cele două superputeri, pentru a aplana provocările globale ce vor apărea. Posibilitatea este ca, prin somnambulism diplomatic, să ne trezim într-o situație în care confruntarea directă sau colapsul uneia dintre cele doua superputeri este singura soluție pentru încetarea crizei.
Trump și Coreea de Nord
Primele luni ale lui Donald Trump în Casa Alba au reprezentat o perioadă marcată de tensiuni în creștere în relația cu regimul stalinist din Coreea de Nord. Timp de câteva luni, regimul de la Phenian a accelerat ritmul de testare al rachetelor balistice și chiar al testelor nucleare, culminând cu testarea unei bombe cu hidrogen în Septembrie 2017 și cu testarea unei rachete balistice, care a zburat peste arhipelagul Japoniei, într-un act de provocare extraordinar de periculos. Pe partea cealaltă a Pacificului, amenințările și jignirile lui Donald Trump la adresa lui Kim Jong-Un au degenerat într-un spectacol ridicol, culminând cu amenințarea distrugerii complete a Coreei de Nord în timpul discursului președintelui Trump de la Adunarea Generală a Națiunilor Unite din 2017.
Privită retrospectiv, situația a părut ca doar o alta criză ce avea mereu să fie rezolvată pe cale diplomatică. Dar în căldura și agitația acelor luni, marcate de escaladări și amenințări reciproce, posibilitatea unui pas greșit, culminând cu un război, a fost o posibilitate distinctă. În rezolvarea, cel puțin pe termin scurt, a acestei crize, Donald Trump a apelat la o pagină din manualul Realpolitik Nixon-Kissinger. Ignoră idealiștii și intransigența lor, acceptă faptul că Kim Jong-Un este controlează armata și deci și Coreea de Nord și negociază direct cu el. Acceptul în premieră ca președintele Americii să se întâlnească într-o serie de summituri cu Kim Jong-Un a reprezentat portița de ieșire din seria continuă de escaladări. Kim a promis să suspende pentru o perioadă de timp testele de rachete balistice și teste nucleare, iar Trump a repurtat o victorie diplomatică.
Ce este evident în prezent este că relația Americii cu dinastia Kim va depinde mereu de mofturile și stările dictatorului de la vârful piramidei coreene și că această relație se poate schimba în moduri care ar anula eforturile diplomatice ale administrației Trump de a evita un conflict.
Trump și Orientul Mijlociu
Orientul Mijlociu a reprezentat o arenă internațională în care administrația Trump a căutat metode să se diferențieze de administrațiile anterioare și de a pune în practică multe dintre promisiunile electorale făcute în 2015-2016. Susținerea Israelului, opoziția agresivă față de Iran și retragerea soldaților din teatrele de război din Orient au marcat abordarea administrației Trump față de ce este probabil cea mai sensibilă și dificilă problemă internațională în prezent. De la asasinarea Generalului Iranian Qasem Soleimani, la planul de pace pentru Orientul Mijlociu, la susținerea Arabiei Saudite în rivalitatea cu Iranul și la retragerea soldaților din Afghanistan și înțelegerea cu talibanii, administrația Trump a urmat un traseu marcat de decizii controversate, de multe ori bazate pe considerente ideologice menite să apere interesele Americii în Orient. Din păcate, în ciuda planului de pace pentru Orient și a îmbunătățirii relațiilor diplomatice dintre Israel și vecinii săi arabi, administrația Trump nu a putut prezenta un antidot coerent pentru problemele istorice din zonă, deși poate este un pic exagerat să ne fi așteptat la un asemenea rezultat.
Trump, NATO și aliații europeni
Poate relația care ar fi trebuit să îi creeze cele mai puține bătăi de cap administrației Trump a fost cea cu partenerii săi tradiționali din Europa și Asia. Dar ideologia „America First” nu a permis acest lucru. În cadrul unor discursuri și declarații inflamatoare, Donald Trump a ținut să scoată în evidență opinia sa că partenerii și aliații Americii nu sunt decât niște profitori care se folosesc de puterea militară și economică a Statelor Unite pentru a le asigura securitatea și pentru a dobândi acces preferențial la piața americană.
NATO a fost printre principalele instituții internaționale atacate de Donald Trump, care a oscilat între a pune la îndoială necesitatea alianței și soliditatea Articolului 5 din tratat (care spune că un atac asupra oricărui membru NATO este un atac asupra întregii alianțe), a critica membrii care nu și-au îndeplinit angajamentul de a cheltui cel puțin 2% din PIB pe apărare (o critică validă făcută și de alți președinți americani precum John F. Kennedy) și care a culminat în 2020 cu retragerea a 12.000 de soldați americani din Germania, pesemne a fi redistribuiți în alte zone în care acționează alianța.
Administrația Trump a reprezentat în multe feluri o trezire la realitate pentru alianța NATO și membrii săi, o oportunitate de introspecție și revigorare și chiar un beneficiu prin întărirea puterii defensive permisă de promisiunile membrilor de a cheltui minim 2% din PIB pe apărare.
Prin natura lor, relațiile internaționale reprezintă o multitudine de diferite interese, mișcări și lupte pentru control și dominanță, care sunt aproape imposibil de surprins într-o imagine coerentă și poate acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri când vine vorba de adjudecarea meritelor oricărei administrații americane.
Cooperarea la nivel internațional este o absolută necesitate în rezolvarea problemelor care cer soluții internaționale, lucru făcut imposibil de starea de anarhie care domină în prezent la nivel internațional. Conceptul „America First” este o atitudine izolaționistă care deși pe termen scurt a adus anumite beneficii ce au mulțumit electoratul american, nu reprezintă o soluție sustenabilă pentru probleme globale precum schimbările climatice (exacerbată de retragerea, temporară a Americii din Acordul Climatic de la Paris), proliferarea nucleară și riscul pandemiilor.
Deși administrația Trump se poate lăuda cu multiple succese pe plan internațional, imaginea globală și perspectivele civilizației umane în secolul 21 nu au fost îmbunătățite drastic în acești 4 ani și se pare că lumea privește cu un gust amar această perioadă, lucru evidențiat de lipsa de încredere în America și în clasa sa de conducători.
