Despre „binefacerile” salariului minim. Efectele majorării salariului minim asupra angajaților și pieței muncii

Aproape în fiecare an asistăm la ample dezbateri care au ca principal subiect salariul minim. Este cunoscut faptul că în negocierile dintre stat, confederaţiile sindicale şi cele patronale, primele două părţi fac presiuni deosebite în direcţia creşterii salariului minim garantat în plată. Argumente precum diminuarea sărăciei şi oferirea unui trai decent pentru populaţie, îi determină pe reprezentanţii guvernamentali să considere că iniţiativa lor este cu adevărat lăudabilă. Articolul de faţă nu este adresat celor care înţeleg că traiul decent şi ieşirea din sărăcie sunt numai rezultatul eforturilor proprii, al rodniciei muncii lor. El se adresează exclusiv celor care încă mai sunt convinşi de „binefacerile“ intervenţiei guvernamentale. Aceştia vor constata în final, poate cu o oarecare surprindere, că statul, prin impunerea (şi creşterea) salariului minim nu face altceva decât să „lovească“ în cei pe care susține că îi ajută.
Întotdeauna discuţiile referitoare la locul de muncă şi salariu au beneficiat de un larg interes în rândul opiniei publice. Acest fapt se poate explica, pe de o parte, prin faptul că activitatea economică implică în mod obiectiv factorul muncă, iar pe de altă parte, prin dimensiunea importantă a salariului în totalul veniturilor populaţiei. Marea majoritate a economiştilor sunt de părere că preţul unui bun trebuie să fie rezultatul jocului cererii şi ofertei, adică să se stabilească liber pe piaţă. Ce îi face atunci să fie sensibili şi cuprinşi de toleranţă in momentul în care vorbim de piaţa muncii? Cum de fac abatere de la principiile fundamentale ale economiei şi închid ochii la „binefacerile” acţiunii guvernamentale?

Salariul şi piaţa
Pe piaţa muncii, la fel ca pe oricare altă piaţă, salariul este rezultatul interacţiunii dintre cererea şi oferta diferitelor abilităţi sau aptitudini, al negocierii libere dintre proprietarii de resurse şi patroni. Indivizii, ca purtători ai ofertei de muncă, urmăresc a obţine, în schimbul serviciilor prestate, cel mai bun preţ. La rândul lor, întreprinzătorii sunt interesaţi în a-şi apropia acele calităţi specifice necesare în activitatea de producţie la un preţ cât mai convenabil.
Salariul reprezintă în ultimă instanţă expresia contribuţiei pe care întreprinzătorii apreciază că o au salariaţii, prin intermediul bunurilor realizate, la satisfacerea preferinţelor anticipate ale consumatorilor. Dacă, spre exemplu, consumatorii acordă o valoare mai redusă unui bun anume, toţi factorii de producţie care au concurat la obţinerea sa vor valora mai puţin. Cu alte cuvinte, nu numai salariatul este cel care va primi un salariu mai mic, dar şi întreprinzătorul va fi afectat deoarece profitul său va fi redus substanţial.

Concluzia logică a acestui raţionament este următoarea: consumatorul este cel care determină în cele din urmă veniturile factorilor de producţie şi distribuirea acestora. O modificare a preferinţelor consumatorilor venite din partea populaţiei reprezintă o primă modalitate reală de modificare a preţurilor factorilor de producţie. Acestea vor creşte – pentru factorii angajaţi în producţia bunurilor dorite mai mult – şi vor scădea – pentru ceilalţi. Să luăm drept exemplu, piaţa imobiliară, atât de mediatizată în ultimii ani. Ce a determinat creşterea puternică a salariilor angajaţilor din construcţii, dacă nu cererea tot mai mare de spaţii de locuit venită din partea populaţiei! Sau creşterea salariilor în domeniul informaticii?
O altă cale non-coercitivă prin care poate creşte salariul real al unei persoane este creşterea productivităţii muncii. Mărimea productivităţii marginale a factorului muncă rezultă din tipul şi eficienţa combinării capitalului uman cu alte bunuri de capital. Astfel, un randament sporit în activitatea depusă de un individ nu poate fi doar rezultatul parcurgerii unei trepte suplimentare de educaţie sau a unei perioade de training. Trebuie să fie luată în considerare şi situaţia economică generală, stocul de capital (tehnologii) existent în economia respectivă.

Deducem de aici faptul că şi întreprinzătorul poate contribui la creşterea productivităţii angajaţilor – şi implicit la creşterea salariilor acestora – prin investiţii menite a spori stocul de capital utilizat în producţie. Spre exemplu, productivitatea unui muncitor în agricultură este substanţial crescută atunci când întreprinzătorul decide să cumpere maşini agricole performante.
Un ultim factor de piaţă ce poate influenţa mărimea salariului reprezintă modificarea raportului dintre cerere şi ofertă. Pe termen scurt, o creştere a cererii împinge în sus salariul, independent de nivelul productivităţii salariaţilor respectivi. O creştere a cererii va determina într-un final o creştere a salariilor plătite pentru localnici.
Exceptând aceste posibilităţi, suntem de părere că orice altă metodă de a creşte salariul unei persoane presupune în mod necesar existenţa coerciţiei, a forţei de impunere din partea unui terţ. Diferenţa semnificativă dintre schimburile libere şi cele coercitive ne vor ajuta să înţelegem distincţia dintre crearea de avuţie şi redistribuirea acesteia.

Aşteptări privind salariul minim
Dreptul la salariu – apreciat ca fiind corolar al dreptului la muncă – constituie o prerogativă fundamentală a individului, acest lucru fiind evidenţiat şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „oricine munceşte are dreptul la un salariu echitabil şi suficient care să-i asigure lui şi familiei sale o existenţă conformă cu demnitatea umană”. Salariul minim este salariul considerat ca fiind suficient pentru satisfacerea necesităţilor vitale ale salariaţilor, ţinând cont de dezvoltarea economică şi culturală a fiecărei ţări.
Introducerea şi menţinerea acestuia are la bază două argumente principale. Primul este acela de a diminua sărăcia extremă cu care se confruntă o parte din populaţie. Cel de-al doilea are în vedere reducerea controlului patronului asupra nivelului salariului. Mulţi dintre noi, vor spune: Da, ar fi bine ca statul să-l oblige pe „patron” să plătească mai mult! Este lesne de înţeles că fiecare dintre noi doreşte să câştige mai mult. Dar ce vom mai putea spune dacă acelaşi stat ne-ar obliga şi pe noi (salariaţii „patronului”) să cheltuim mai mult din salariu pe bunul X şi mai puţin pe Y?

Bineînţeles că am considera acest lucru un abuz, din moment ce noi suntem proprietarii de drept ai banilor primiţi în schimbul muncii. Dacă corectitudinea şi raţionamentul logic mai pot fi considerate trăsături ale omului modern, atunci putem deduce că, nici noi (şi nici „patronul”) nu putem fi obligaţi să alocăm proprii bani după bunul plac al unui terţ (fie el şi statul!). Prin urmare, obligarea întreprinzătorului de a plăti un salariu mai mare decât ar fi acesta dispus nu este nici etic, şi (după cum vom vedea) nici eficient!

Efectele salariului minim
O deducţie logică în ceea ce priveşte salariul minim este că nivelul acestuia se află întotdeauna deasupra salariului de echilibru stabilit pe piaţă; dacă ar fi egal sau mai mic cu cel de echilibru, atunci măsura impunerii salariului minim s-ar dovedi nenecesară.
Legile economice ne arată că o creştere a preţului antrenează modificări importante asupra cererii şi ofertei, în sensul că vor fi mai puţine locuri de muncă oferite de către firme, o parte din oferta de muncă fiind astfel afectată. Este de reţinut totuşi că cererea şi oferta de muncă nu se întâlnesc pe o singură piaţa a muncii, existând o serie de abilităţi şi calităţi diferite. Deci impunerea salariului minim nu are aceleaşi efecte pentru toţi indivizii sau în toate ramurile economice. În ramurile de vârf, precum cea a produselor software, implicaţiile salariului minim sunt aproape nule deoarece nivelul salariului mediu este mult peste salariul minim impus de stat. De asemenea, cei care au experienţă şi/sau calificare ridicată nu vor fi afectaţi, ei având o productivitate a muncii sporită şi, deci, un salariu pe măsură.

Atunci pe cine afectează impunerea salariului minim? Introducerea de către stat a unui nivel minim al salariului în economie poate avea două efecte. Primul ia în considerare că acel muncitor ale cărui servicii valorează mai puţin decât nivelul minim (spre exemplu, individul A) va fi concediat şi, deci, va fi nevoit să caute angajarea în alte ramuri cu activitate sezonieră, să lucreze fără un contract de muncă, să intre în şomaj sau să se pensioneze – dacă vârsta îi permite. Pe piaţă, acest efect va fi cu atât mai mare cu cât valoarea muncii indivizilor se abate mai mult de la nivelul salariului minim, cu cât cererea pentru bunurile produse de acesta este mai elastică sau cu cât există o posibilitate mai mare pentru întreprinzător de a-l substitui cu alţi factori de producţie relativ mai ieftini (de exemplu cu utilaje performante).

Cel de-al doilea, având rol compensator, are în vedere posibilitatea creşterii productivităţii individului A până foarte aproape de nivelul salariului minim impus de stat. Ameninţarea şomajului poate fi un stimulent pentru cei mai puţin productivi să muncească mai mult astfel încât să evite situaţia şomajului şi, de ce nu, să câştige un salariu mai mare. Totuşi, acest muncitor era deja ghidat de impulsul de a scăpa de săracie, prin urmare stimulentul veniturilor superioare a fost valabil şi anterior, dar nu a avut efect. Prin urmare, un prim rezultat al impunerii unui salariu minim peste valoarea muncii prestate este şomajul în rândul celor fără experienţă şi fără o calificare ridicată. În mod surprinzător, tocmai aceste categorii de persoane sunt cele pe care guvernul spune că vrea să le ajute. Aici intră proaspeţii absolvenţi ai diferitelor trepte de învăţământ, cei din ramurile de activitate care nu implică în general o pregătire ridicată, membrii anumitor etnii discriminate etc.

Tinerii sunt printre cei care suferă cel mai mult de pe urma reacţiei întreprinzătorilor la creşterea salariului minim. Motivul este acela că ei formează categoria celor mai puţini experimentaţi, cu cele mai reduse competenţe şi aptitudini şi implicit cu cea mai mică performanţă în activitatea economică.
Prejudiciul adus tinerilor este dublu. Pe de o parte, ei pierd posibilitatea imediată de a mai obţine un anumit venit şi, deci, posibilitatea de a-şi satisface într-o măsură mai mare trebuinţele. Pe de altă parte, pentru că salariul minim îi trimite în şomaj, aceştia nu pot câştiga experienţa şi aptitudinile care, într-o perioadă ulterioară, i-ar fi adus o creştere a salariului primit. Dacă nu ar fi existat salariul minim, tinerii ar putea oferi serviciile lor la un preţ mai mic până vor câştiga experienţa necesară obţinerii unui salariu mai mare.

De asemenea, la nivelul societăţii există implicaţii negative privind prosperitatea economică, însă ele necesită un oarecare efort mental în a fi sesizate. În primul rând, consumatorii sunt privaţi de serviciile celor concediaţi, chiar dacă productivitatea lor marginală era redusă. Oferta totală de bunuri se reduce, acest lucru având implicaţii semnificative asupra nivelului de satisfacere a trebuinţelor personale şi, deci, a nivelului de trai.
În al doilea rând, intrarea în şomaj a unei părţi din populaţia activă implică un efort sporit de la bugetul de stat şi implicit o regândire a gradului de impozitare a populaţiei. Un alt lucru care nu se vede este faptul că o creştere a impozitării conduce la o reducere a venitului de care vor dispune indivizii, adică la o reducere a consumului şi economiilor acestora. În continuare, o reducere a consumului, şi mai ales a economisirii, generează o reducere a investitiilor în economie şi a ocupării forţei de muncă. Dar pentru că, de regulă, oamenii văd doar ceea ce le apare imediat în faţa ochilor (creşterea salariului minim) nu vor vedea şi ceea ce se pierde: producţia celor concediaţi sau locurile de muncă afectate.
Un alt segment de populaţie influenţat negativ de impunerea şi creşterea salariului minim este cel format din anumite minorităţi naţionale.

Acum, vom face o referire specială la populaţia rromă care se confruntă cu serioase probleme privind integrarea pe piaţa muncii şi, de ce nu, în societate.
Deşi nu urmăreşte obţinerea unui asemenea efect, prin impunerea salariului minim, guvernul reduce costul discriminării. Să presupunem că un patron preferă un salariat român în detrimentul unuia de etnie rromă din motive personale. Deşi în realitate este greu de realizat, să mai considerăm că cei doi potenţiali angajaţi au un randament relativ similar. Dacă se impune un salariu minim, atunci firma va fi obligată să plătească aceeaşi sumă de bani indiferent pe cine va alege ca angajat. Întrebarea care se ridică este: pe cine va angaja întreprinzătorul? Este oarecum surprinzător faptul că oricine va citi acest articol va da răspunsul corect la întrebare chiar înainte ca noi să oferim argumentele necesare susţinerii acestuia!

Din moment ce va fi nevoit să plătească acelaşi salariu, în alegerea sa, angajatorul se va ghida după alte criterii. În cazul de faţă, un criteriu determinant poate fi etnia. Deci, dacă va vrea acest lucru, el va putea practica discriminarea la un cost ce tinde către zero. Dacă în perioada anterioară impunerii salariului minim, angajatul rrom ar fi cerut o remunerare mai mică, practicarea discriminării l-ar fi costat pe întreprinzător diferenţa dintre salariul cerut de român şi cel cerut de rrom. În prezent, prin obligativitatea plătirii aceluiaşi nivel de salariu (să spunem nivelul salariului minim), întreprinzătorul va putea discrimina angajaţii de etnie rroma la un cost zero.
Măsura de creştere a salariului minim mai scoate în evidenţă o eroare prezentă uneori în analiza economică şi anume că o creştere a costurilor salariale conduce la o creştere a costului total de producţie şi, implicit a preţului pentru bunul obţinut în cadrul firmei.

Adesea, este posibil ca din cauza concurenţei acerbe, multe firme să nu poată recurge la creşterea preţului pentru produsele oferite. Acest fapt are implicaţii importante pentru analiza economică a efectelor salariului minim. Dacă nivelul salariului minim creşte şi o firmă oarecare nu poate transfera creşterea costurilor în preţ, atunci ea va urmări să crească eficienţa prin eliminarea angajaţilor deveniţi prea scumpi în comparaţie cu aportul lor la producţia obţinută sau prin substituirea lor cu tehnologii mai performante, cu salariaţi a căror calificare este mai ridicată etc. Economistul W. Block menţiona într-una din lucrările sale că “legea privind salariul minim nu este, în realitate, o lege privind ocuparea forţei de muncă, ci una referitoare la neocuparea ei (şomajul). Ea nu obligă un patron să angajeze un salariat la nivelul salariului minim, sau la orice alt nivel. Ea obligă patronul să nu angajeze salariatul la anumite niveluri de salariu, şi anume la cele situate sub minimul fixat prin lege. Ea îl constrânge pe lucrător, indiferent cât de mult ar dori să primească o slujbă cu un salariu sub nivelul minim, să nu accepte slujba. Ea îl obligă pe lucrătorul care trebuie să opteze între o slujbă cu salariu mic şi şomaj, să aleagă şomajul. Legea nici măcar nu împinge vreun salariu în sus; ea doar elimină slujbele care nu îndeplinesc nivelul minim impus.”

O prelungire a raţionamentului expus anterior scoate în evidenţă că acele slujbe care nu au fost eliminate de impunerea salariului minim vor fi mai căutate, iar o cerere în creştere pentru acele aptitudini va duce la creşterea salariului plătit pentru atragerea lor. Altfel spus, cei care au o productivitate a muncii peste nivelul salariului minim vor fi mai ceruţi pe piaţă, şi deci, salariilor lor vor avea tendinţa să crească. Să fim mai clari: existenţa salariului minim face ca angajaţii mai performanţi să primească un salariu şi mai mare, în timp cei angajaţii mai puţin performanţi (fără experienţă, de etnii discriminate etc.) să îngroaşe rândurile şomerilor!
Distorsiunile survenite pe piaţă ca urmare a fixării preţului muncii produce în mod cert perdanţi şi câştigători: mai puţini angajaţi – afectaţi fiind cei care au cel mai mult nevoie – şi cei cărora le-a crescut salariul şi/sau au slujbe protejate. Salariul minim amplifică inegalităţile economice existente în economia de piaţă. Aceste decalaje se reflectă în nivelul bunăstării: cei care deja câştigau mai mult vor câştiga şi mai mult, în timp ce indivizii cu venituri reduse se văd nevoiţi să trăiască cu mai puţini bani. Atunci putem spune că este etică intervenţia guvernului pe piaţa muncii? Precizăm, încă o dată dacă mai era nevoie, că impunerea (şi creşterea) salariului minim nu întruneşte nici criteriul etic, şi implicit nici cel al eficienţei economice!

Adesea, unii susţinători ai creşterii salariului minim insistă pe faptul că argumentul tinerilor şi al minoritătilor este greşit. Salariul minim, pretind ei, are ca destinaţie principală a ajuta adulţii în a-şi susţine familiile. Dar ce putem spune despre situaţia celor se află la limita sărăciei? Îi ajută guvernul prin stabilirea unui salariu minim mai mare? Le creşte acestora şansele de a se angaja? Sau va creşte bunăstarea lor sau a societăţii din care fac parte? Din păcate nu, pentru că guvernul nu poate crea bunăstare printr-un act legislativ, ci realizează numai o redistribuire a acesteia între membrii societăţii.
Suntem de părere că nimeni nu se poate aştepta la existenţa unei relaţii strânse între nivelul salariului unui individ şi venitul familiei sale. Motivele sunt diverse, iar factori precum activitatea sezonieră, numărul de ore suplimentare, migraţia actuală a muncitorilor între diferite firme şi/sau ţări, venituri extrasalariale sunt exemple concrete care slăbesc legătura dintre salariul individual şi venitul familial. Deşi suntem de acord că pentru o mare parte dintre noi salariul este o componentă cheie în venitul familiei, adesea nu este singura.

Într-o economie de piaţă în care proprietatea privată, concurenţa şi preţurile libere sunt pilonii principali pe care este aşezată structura producţiei – şi nu numai – este imposibil să faci un individ să valoreze mai mult prin obligarea altcuiva să plătească mai mult decât ar fi oferit în condiţiile unui schimb voluntar. Cel mult, poţi priva individul respectiv de dreptul de a câştiga suma pe care o merită conform abilităţilor şi experienţei sale deoarece va fi concediat. Şi, aşa cum am arătat, societatea va fi privată de acele bunuri pe care le-ar fi produs individul dacă i s-ar fi permis să lucreze în schimbul unei remunerări mai mici.

Concluzii
Impunerea şi creşterea salariului minim reprezintă un exemplu clasic al unei intenţii apreciate ca fiind bună, dar, în fond, al unei idei proaste. Cei ce încă nu erau convinşi de „virtuţile” intervenţiei guvernamentale pe piaţa muncii vor fi nevoiţi să recunoască faptul că guvernul nu poate creşte salariile reale ale muncitorilor printr-un simplu act legislativ. Dacă totuşi ar fi fost posibil acest lucru, oare nu ar fi mai potrivit un salariu minim de 5000 RON în locul unuia de 1350 RON? În mod cert, pentru fiecare dintre noi ar fi binevenită o sumă mai mare în loc de o sumă mai mică. Este posibil ca unii să considere absurd acest exemplu, însă, privind mai atent, vor observa că cele de mai sus sunt o prelungire firească a ideii că guvernul poate pur şi simplu să crească salariile într-o economie şi, deci, să aducă un plus de avuţie în rândul populaţiei.
Aşa cum remarca un renumit economist, toate cele expuse anterior “nu argumentează inexistenţa unor căi de creştere a salariilor. Nu fac altceva decât să arate că metoda aparent cea mai simplă de creştere a salariilor prin intervenţia guvernamentală este în mod cert cea mai dăunătoare”.
În concluzie opinăm că instituirea şi creşterea salariului minim nu are o justificare bazată pe argumente economice şi deci, în mod sigur, acele argumente aflate în spatele unei asemenea decizii trebuie căutate nu în zona economică, ci în cea politică.

Iată un citat ce permite cititorilor să înţeleagă mai multe cu privire la legăturile (mai mult sau mai puţin subterane) dintre politic şi sindicate: “dacă legea salariului minim nu îi protejează pe indivizii pe care ar fi trebuit să-i protejeze, ale cui interese le serveşte? De ce a fost adoptată o astfel de legislaţie? … Printre susţinătorii cei mai vehemenţi ai legislaţiei salariului minim se numără forţa de muncă organizată, iar aceasta ar trebui să ne pună pe gânduri!” Oare nu „iubirea de sine” şi „iubirea de putere” a făcut ca mulţi dintre liderii sindicali precum Victor Cirbea sau Miron Mitrea să migreze atât de uşor către politic, după ce s-au „bătut” pentru sindicalişti? Şi un ultim gând. De fapt, o mărturisire. Acest articol a fost scris cuprins fiind de „iubirea de aproape”, adică de acel om simplu, care a fost orbit de poleiala discursurilor politice sau sindicale, şi care îşi pune(a) nădejdea, nu în El, ci în Alţii!

Gabriel Staicu
Este conferențiar universitar doctor în cadrul Departamentului de Economie și Politici Economice al Academiei de Studii Economice din București. Dintre cursurile predate studenților amintim Microeconomie, Macroeconomie și Politici Strategice pe Piețe Concurențiale. De asemenea, de peste cinci ani, este membru al corpului profesoral în cadrul Programului MBA Romano – Canadian derulat de Bucharest Business School, fiind titular al disciplinei Managerial Economics. A publicat până în prezent peste 30 cercetări și studii de specialitate în domeniul creșterii economice, schimbărilor instituționale și dezvoltării economice.

Recente

Educatie Financiara

Asigurari

ÎȚI RECOMANDĂM

Comentarii

Project-E aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679. Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica Cookie.

Salvat!
Setări Cookie

Project-E aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679. Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica Cookie.

Cookie-urile necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Această categorie include numai cookie-uri care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate ale site-ului. Aceste cookie-uri nu stochează nicio informație personală.

  • cookielawinfo-checkbox-{nume-sectiune}
  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • wordpress_gdpr_allowed_services PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate