Îmi îngădui să reiau, în rândurile de mai jos, gândurile Mihaelei Miroiu, care scrie încă o dată, atât de potrivit, despre nevoia de paritate în politica românească. Și o face pornind de la o statistică foarte tristă, care arată că în anul de grație 2020, reprezentarea femeilor în parlament atinge cu greu 20%. Cum ar veni, femeile din România, care reprezintă jumătate din populația țării, sunt subreprezentate politic, la o proporție de patru bărbați și o femeie.
Și cumva acest lucru e paradoxal, pentru că în toate fotografiile de campanie din ultimele luni, pe teren păreau a fi mereu mai multe femei decât bărbați. Ce s-a întâmplat cu ele, unde și de ce s-au pierdut, în procesul care duce de la strângerea de semnături și împărțirea de pliante până la prezența în posturi de reprezentare și de decizie? Cred că, înainte de a elabora o politică a parității, atât de necesară, e nevoie să deschidem cutia neagră a acestui proces de selecție negativă și discriminatorie și să studiem jocuri de putere, de dominație, mentalități, prejudecăți, stigmatizări etc. care fac ca femeile să dispară pur și simplu din ierarhii.
Două vorbe acum despre paritate și meritocrație în politică
Decizia politică este un act de voință politică. Ca să poți să schimbi ceva, trebuie mai întâi să vrei să schimbi ceva. Paritatea ține de o voință politică proactivă, adică de voința de a schimba ceva în viitor. Prin urmare, dacă vom evalua de fiecare dată paritatea prin constatarea unei stări de fapt, vom rămâne mereu la 20% și la justificarea a ceea ce este și nu poate fi schimbat. Dar să imaginăm un scenariu: să spunem că în 2021, femeile senatoare și deputate din coaliția de guvernare susțin un proiect de lege care introduce paritatea pe listele de la alegerile din 2024 și în toate instituțiile unde este poate să existe reprezentare egală.
Dacă o asemenea lege este adoptată, întreaga strategie a partidelor, la nivel central și local, va trebui să se adapteze acestei exigențe și să înceapă să promoveze femei în posturi de răspundere și de decizie. Instituțiile, la rândul lor, ar fi mult mai atente cu pregătirea și promovarea femeilor pentru posturi de responsabilitate majoră. Altfel spus, încet-încet, de sus în jos, societatea întreagă poate ajunge să prețuiască egalitatea reală între bărbați și femei și paritatea ca principiu de reprezentare politică.
Ceea ce vreau să spun prin acest exemplu este că meritocrația și paritatea se construiesc, că ele nu sunt date de la natură. Și că ele se construiesc prin voință socială și politică, prin inițiative directe, prin campanii publice și prin luptă. Pentru că nu vor fi ușor de dislocat prejudecățile și confortul în care este învelită starea actuală de fapt, nu va fi ușor de dislocat o treime din parlamentari pentru a-i înlocui cu femei parlamentare, mai ales în partidele în care ei au făcut dintotdeauna legea. Și nu va fi ușor de scos din „bunul simț masculin” ideea că paritatea trebuie să depindă de meritocrație, care, nu-i așa, este în primul rând o calitate masculină și, excepțional, adică o dată din cinci, feminină.
