Statul trebuie să fie secular într-un mod fără echivoc. Știu cu siguranță că suntem o categorie socială numeroasă care deși suntem persoane spirituale într-un fel sau altul, privim asta ca pe un exercițiu individual și nu avem nici o legătură cu vreo formă organizată de religie. Biserica Ortodoxă Română rămâne totuși un element esențial din istoria și identitatea românească și sunt de părere că statul ar trebui să depună eforturi să arhiveze aceste tradiții în cel mai serios mod posibil, în schimb strânsa legătura dintre biserică și stat trebuie sterilizată. BOR se poate cu siguranță descurca și fără ajutor financiar și tratament preferențial din partea statului și poate avea un rol similar cu o asociație de utilitate publică. Nu aș vrea să se înțeleagă în nici un fel că am o problemă cu exercitarea libertăților religioase, doar că apropierea dintre stat și biserică mi se pare o trăsătură arhaică.
Sunt de părere că epoca statelor naționale se apropie de sfârșit, iar conceptul de națiune începe să-și piardă din utilitatea pe care a avut-o în ultimii 200 de ani. Un stat trebuie să fie deschis pentru toate identitățile individuale, prezente sau viitoare, de pe teritoriul său și trebuie chiar să încurajeze o dualitate identitară: poți fi la fel de cetățean român indiferent de identitatea ta personală; un maghiar, tătar, aromân sau orice valuri de imigrație vom avea în viitor ar trebuie să se poată simți bineveniți în statul român și să contribuie la bunăstarea lui. Aici mai pot adăuga că nu sunt deranjat de conceptul de federalism european. Mă simt în aceeași măsură constănțean, român și european.
Asta nu cred că este mare surpriză pentru cei care mă cunosc, dar libertățile individuale sunt foarte importante pentru mine și mi-aș dori un stat care să le respecte cu adevărat. Interzicerea mass surveilance, uniunea civilă între persoane de orice fel, politici antidiscriminare, decriminalizarea drogurilor ușoare (împreună cu o analiză serioasă a impactului social al diverselor droguri, ca să știm care sunt ușoare și care nu). Nu continui lista, aici e ușor de intuit direcția și avem suficiente exemple de bune practici în Europa.
Mi-aș dori mult existența unui institut pentru analiza politicilor publice, care să înglobeze opinia experților din domeniu, a societății civile și să păstreze o legătură strânsă cu mediul academic. Scopul este să emită previziuni serioase de impact economic și social al politicilor propuse spre analiză. Poate fi o instituție guvernamentală sau poate fi chiar sub tutela cancelariei prezidențiale, dar trebuie să emită un raport consultativ obligatoriu pentru orice propunere legislativă. Cu cât dedicăm mai multe resurse aici, cu atât mai bine ne putem planifica bunăstarea viitoare. Am cel mai mare respect pentru Parlament și îl consider a fi sursa primară de legitimitate în stat, dar nu ne putem aștepta la expertiză profundă din partea membrilor parlamentului. Ei sunt aleși ca să își reprezinte circumscripția, nu pentru performanța lor profesională.
Drepturile femeilor, ale comunităților LGBT, gender equality și libertatea de expresie mi se par drepturi fundamentale și trebuie apărate viguros indiferent de opinia politică. Mi se pare îngrozitor faptul că sunt spitale din România unde nu se fac avorturi la cerere.
Nefiind expert în sănătate publică, nu îmi permit să am opinii prea puternice despre cum ar trebui să fie organizat sistemul. Conceptual mi se pare că sistemul național de sănătate este construit pe un cadru relativ funcțional și care este capabil teoretic să acopere nevoile societății, dar disfuncționalitățile grave pe care le avem cred că pleacă de la subfinanțarea cronică.
Aș vrea să văd în curriculum școlar și programe de utilitate non-academică, cum ar fi: educație civică (serioasă; văd că tinerele generații nu înțeleg separația puterilor în stat, nu știu ce e aia democrație, nu înțeleg ce face legislativul și ce face executivul, etc), educație financiară personală, educație sexuală, cursuri de sănătate emoțională.
Taxarea și redistribuția bunurilor în general am lăsat-o mai la urmă pentru că sunt de părere că în ultimii ani acesta a devenit un subiect asupra căruia există din ce în ce mai mult consens politic, chiar dacă din discursul partidelor am crede altceva.
Deja sunt diferențe mici între programele partidelor (bravo Demos, faci diferența) și cred că pe viitor vor fi și mai mici. Din acest punct de vedere cred că viitorul este post-doctrinar și că punctul de eficiență economică maximă va fi din ce în ce mai ușor de găsit. Sigur, sunt încă liberal și nu-mi plac monopolurile de stat, taxele progresive abrupte sau taxarea moștenirii, dar veți găsi la mine mai multă flexibilitate fiscală decât ar sugera eticheta de “liberal”.
Deja e un detaliu, dar poate merită notat: am o problemă și cu felul în care sunt scrise manualele de istorie. Dacă sunt măcar similare cu cele pe care le-am avut eu ca elev, atunci perspectiva asupra istoriei României este în mare măsură discordantă cu realitatea. Înțeleg nevoia României de acum 100 de ani de a avea eroi naționali și o istorie glorioasă, dar acum cred că putem să facem o sincronizare a datelor și să avem o perspectivă reală asupra identității și istoriei noastre. Ne-ar scuti de disonanța pe care o trăiesc multe generații, care au crescut extrem de mândre de faptul că suntem români, ca mai apoi să trăiască o dezamăgire existențială când află că de fapt Principatele Române nu au fost puteri regionale.
Sigur sunt lucruri pe care le-am uitat, dar mă puteți întreba. Mi se pare o pierdere imensă faptul că mulți din generațiile noastre privim politica cu dispreț și de multe ori o evităm cu orice preț. Sper ca acest text să vă îndemne și pe voi să vă gândiți la ce vă doriți, ce nevoi aveți și ce vă poate oferi acum spectrul politic actual.
Și cred cu putere în politica constructivistă. Nu-mi place tribalismul politic (sau de orice alt fel) și nu mă bucur când pierd “ceilalți”. Progresul se face prin dialog.
