Noiembrie 2020, Piatra Neamț, 10 morți și 5 ani de la Colectiv. Mirosul de carne arsă încă bântuie pe holurile spitalului, alături de mirosul înțepător de dezinfectant. Trebuie să dai cu mult dezinfectant ca să scoți urmele de prăjeală. Cât “noroc” să ai să te duci bolnav de COVID la spital și să ieși cu picioarele înainte prăjit?
2015, de data asta în București, la final de Octombrie, 64 morți în total, 26 pe loc iar alții 38 prin spitale, 146 de răniți. Mirosea la fel, a carne arsă și mai târziu a plăgi infectate.
2010, august, Maternitatea Giulești, 6 bebeluși morți, 5 cu arsuri grave. Celor 6 bebeluși născuți prematur li s-au frânt aripile înainte de a ieși din incubator. Ultima șansă la viață le-a fost răpită din cauza unei neglijențe.
Sunt niște numere și niște date, statistice, le găsiți pe toate în Wikipedia. Dar pentru cei care și-au pierdut frații, copiii, părinții nu sunt doar numere ci tragedii. Pentru supraviețuitori și rudele lor, nopți nedormite, întrebări fără răspuns, inimi și trupuri arse.
O altă statistică e cu 0: 0 vinovați, 0 măsuri luate, 0 demisii, 0 îmbunătățiri, dar 1 primar reales în 2020.
De ce am ajuns aici? Ministrul Tătaru dă vina pe noi toți, pe societatea românească pentru că de 30 de ani ne complacem într-un „merge și așa”. Să fim noi, cu toții vinovați? Pentru lehamite și pentru inacțiune, pentru votul prost dat?
De 30 de ani urmăresc realitatea post revoluționară, am fost de fiecare dată la vot pentru că am crezut că a vota e o obligație nu un drept, obligația de a ne asigura viitorul. De fiecare dată am sperat în mai bine dar am sfârșit prin a fi dezamăgită.
Ce e clar, Cotroceniul n-a produs niște mari oameni de stat în ultimii 30 de ani. Bine, nici înainte nu erau vreunii mai breji, chiar deloc. Dar mai rău m-a dezamăgit “partidăreala” din jurul lui. Nici eu nu mai știu cine cu cine s-a aliat, s-a certat, s-au făcut pacturi cu diavolul, alianțe cu sistemul ticăloșit, oamenii s-au mutat de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, de la mijloc afară, de afară înăuntru și așa mai departe. Am senzația că mă uit la serialul „Emmanuelle” (pour les connaiseurs) unde aveam combinații de “n” luate câte “n”, în diverse poziții și decoruri din ce în ce mai inedite.
Spre comparație președintele ales al SUA, Joe Biden, e în același partid, la democrați de 50 de ani. Nu mi-e Biden foarte simpatic, Trump nici atât, dar pot să spun clar despre el că e consecvent și rezilient, a tot stat la ușă până când într-un final a intrat.
Acum, revenind la analiza noastră, de ce ni se întâmplă nouă asta? De ce din societatea românească, ca într-un experiment chimic, se decantează doar gunoiul și se duce în clasa politică, iar oamenii de calitate rămân la baza paharului Berzelius? Suntem o țară care nu are valori? Cei din politică reprezintă societatea românească? Nu avem alții mai buni?
Nu cred. Eu, dacă mă uit în jur văd o grămadă de oameni decenți care își văd de viața lor și încearcă să facă bine pentru ei, familia lor și pentru cei din jur. Văd mulți oameni implicați în cauze sociale, văd mulți oameni săritori, văd mulți oameni care vor să-i ajute pe cei din jur. Doar că tac, ei sunt o majoritate tăcută, care își vede de treabă.
Poate asta e problema, minoritatea gălăgioasă mereu iese în evidență și se cațără pe scara politică și socială, pe când majoritatea tăcută stă în banca sa și își face treaba. Poate ar trebui ca noi, societatea românească, să dăm credit mai mult majorității tăcute, să o promovăm în presă, la TV, să îi dăm funcții de conducere, să o sprijinim. Dar asta nu vinde, nu sunt cancan-uri, nu e sânge, nu e bârfă. Poate media din România ar trebui să reflecteze la ce aduce pe post și poate ar trebui să se gândească nu doar la bani ci și la rolul pe care îl are în societate. Dar până atunci rămânem cu statistica, cu lehamitea, cu neimplicarea și cu „lasă, merge și așa”.
Poate Tătaru a avut dreptate, noi, cu toții suntem vinovați, pentru că stăm și pentru că tăcem de prea multă vreme. Poate de aceea m-am și apucat eu de scris, m-am săturat să tac. Poate ar trebui mai mulți să facă asta. Dacă ați citit „Micul Prinț”, un șarpe boa, chiar dacă e mai mic și insignifiant, poate înghiți un elefant, dar trebuie ca oamenii mari să priceapă asta. Ei întotdeauna au nevoie de lămuriri. Iar mai mulți șerpi boa cu siguranță pot înghiți toți dinozaurii si elefanții din România!
