Lupta nu se dă între egalitatea dintre femei și bărbați, ci între femei, căci atâta timp cât noi nu ne oferim șansa unei egalități, nici bărbații nu o vor face. E ca și cum am aștepta ca timpul să certe ceasul care nu vrea să numere secundele.
Suntem, dovedit științific, capabile să oferim suport, să purtăm de grijă, să excelăm în comunicare și să fim empatice. Cu orice ființă din jur, exceptând celelalte femei (sau cel puțin cu o parte din ele).
Poate are legătură cu faptul că suntem învățate din copilărie că viața este o competiție: cu noi și cu celelalte fetițe. Trebuie să demonstrăm că suntem demne de iubit și admirat. Că suntem frumoase, inteligente, cu simțul umorului, dar și cinice, elegante în rochii, dar potrivite și pentru pantaloni, că putem repara o mașină și să coasem un fluture. Că suntem fetițele model și apoi superfemeile, care pot face totul cu o simplă clipire de pleoape. A spus cineva cu înțelepciune: “Femeile sunt învățate de la vârste fragede că trebuie să atragă atenția, îndeosebi a viitorilor soți, pe care trebuie să și-i aleagă repede și bine. Repede, căci cei buni se iau facil, iar bine pentru ca apoi să nu fie forțate să mimeze zeci de ani, căsniciile lor frumoase”. Partenerii sunt dovada că au ales cum se cuvine și alături de ei, devin și ele relevante, prin poziția socială dobândită, prin puterea lor financiară etc.
Moda cu ”sunt mamă, soție, antreprenoare, evanghelistă, filantroapă” a fost lansată de femei. Nu contest rolurile multiple pe care fiecare individ le are în societate, dar cu cât evidențiezi ceva mai pregnant, cu atât îl diminuezi. Sunt femeie politician. Nu, ești politician în ședința de partid, femeie ești alături de soț. Sunt antreprenoare femeie. Nu, ești om de afaceri la reuniuni, alături de prietenele tale ești femeie. Așa cum ești mamă alături de copii tăi, nu și pentru cei din echipă. Într-adevăr deseori, rolurile se întrepătrund, însă se pierde echilibrul. În plus, se insistă pe ideea de plurivalență ca mărturia categorică a superiorității noastre. Cauza: dorința de a demonstra.
Mă doare într-un fel să scriu despre asta, căci sunt din aceeași tabără. Dar mai ales mă doare cum ne ascundem vulnerabilitățile sub masca unei continue demonstrări în forță a frumuseții și intelectului nostru, ne pierdem din feminitate (și aici nu mă refer la aspectul fizic, ci la cel legat de simțire și comportament), ne ascuțim săbiile permanent, căci mereu avem în vizor o pradă. Suntem vânătoarele de oțel.
Când de fapt, devenim victimele propriilor argumente. Îmi doresc atât de multe pentru noi, femeile, dar nu platoșa de victimă. Uneori suntem, independent de noi, deseori noi înșine o îmbrăcăm ca ultimă apărare a propriei neputințe, în loc să admitem că am pierdut-o o luptă. Nu e rușinos, nu înseamnă că ne șterge din merite și nici nu e contra firii. Nu suntem super ființe, ci femei, care vor să evolueze, nu vor avantaje gratuite prin prisma unor schimburi ce nu ne fac cinste, care aduc valoare în viața politică, de afaceri, socială, economică.
Sunt multe exemple pozitive și marcante, nu voi face o listă, căci aș depăși lungimea unui articol de mii de ori, ci e o invitație la autoevaluare pentru feministele superficiale de a-și ajusta abordarea și pentru cele reale să-și suflece mânecile, căci sunt lucruri de realizat. Cele din a doua categorie se recunosc ușor: nu bârfesc, nu judecă, nu împiedică alte femei să-și atingă potențialul (sau să și-l depășească), nu folosesc drept scuze celelalte roluri pentru a masca o carență de leadership, de viziune, de strategie, ci cer sfatul experților și nici nu pun ca scut victimizările inutile (chiar le detestă).
Feministele reale sunt cele care prin contribuțiile lor revoluționează lumea, care influențează decisiv destine prin abordarea plină de fragilitate din care izvorăște o putere incomparabilă, prin delicatețea de la umbra celor mai aprige lupte, prin contrastul tăcerii cu al acțiunii fără preget, prin autenticitatea dureroasă uneori și prin confundarea până la pierdere de sine (care paradoxal, înseamnă dobândirea unei forme superioare) cu scopul lor.
Așadar, articolul este o pledoarie pentru feministele reale, care sunt capabile să definitiveze portretul (și inclusiv și scopul) creionat aici sumar.
