Nu există bunuri economice care să fie gratuite. Un bun economic este întotdeauna rar în comparație cu nevoile deservite de acest bun. Raritatea sa îl face să nu fie niciodată gratuit. Pentru că suntem dispuși să licităm pentru acest bun rar. Suntem sub presiunea timpului și în concurență cu ceilalți care doresc același bun ca și noi.
Gratuitatea bunurilor economice este imposibilă și pentru că resurse importante sunt consumate pentru a produce acel bun (timp, capital, resurse naturale etc.). Bunul care nu are un preț (o evaluare) nu este bun economic.
Nu este supus rarității în comparație cu nevoile deservite de acel bun. Sunt foarte puține bunuri care nu mai au preț. Chiar și aerul a devenit rar în ultima perioadă, dovadă fiind discuțiile tot mai intense privind calitatea aerului pe care îl respirăm, mai ales în marile metropole. Prețul bunurilor economice din piață este întotdeauna subiectiv. Depinde de percepțiile noastre, de contextul pieței, de intensitatea nevoilor, de alternativele de consum. Nu doar de costuri.
Una din marile iluzii cu care statul (și intervenția sa) își câștigă adepți este aceea că el furnizează bunuri publice gratuite, la concurență cu cele private care sunt costisitoare și deloc accesibile, mai ales pentru cei sărmani: învățământ gratuit, sănătate gratuită, securitate gratuită etc. Nimic mai fals. Când statul vă promite bunuri gratuite vă păcălește. Ele nu sunt și nu pot fi niciodată gratuite. Taxele sunt sursa financiară care permite existența acestor bunuri publice aparent gratuite.
Și doar dacă privim modul în care statul intermediază aceste taxe vedem că ele nu pot oferi bunuri de aceeași calitate cu bunurile private.
Când statul extrage o taxă, el reține o parte din ea. În loc să plătești 100 de lei pentru un serviciu stomatologic privat, statul te taxează pentru 100 de lei, plimbă acești bani prin instituțiile sale și alocă în final doar o mică parte din ei pentru serviciile stomatologice de stat. Și doar din acest motiv, bunurile publice sunt întotdeauna mai precare decât cele private. Nu sunt gratuite. Sunt chiar mai scumpe, dacă introducem și calitatea bunurilor publice în discuție. În plus, cu cât statul este mai birocratic sau mai corupt, cu atât prețul acestor bunuri publice gratuite crește semnificativ.
Un cost care nu se vede al acestor bunuri ”gratuite” de stat este cel al deteriorării mecanismelor de piață prin întărirea monopolului de stat în furnizarea de bunuri publice.
Când statul, din diferite considerente (criză, sărăcie, inegalitate de șanse, protejarea consumatorilor etc.), substituie bunurile private cu bunuri publice aparent gratuite, distruge economia privată așezată pe principii economice sănătoase. Distruge alternativele, distrugând și mai mult calitatea finală a bunurilor disponibile. Faptul că am de ales între mai puține opțiuni sau că am de ales doar varianta ”gratuită” a statului este un cost suplimentar. Tradus în calitate mai proastă sau în timpi mai mari de așteptare în a accesa un serviciu ”gratuit” al statului. Sau în ”șpagă defensivă”, acele plăți informale pe care ești dispus să le adaugi ”gratuității” pentru a îmbunătăți accesul sau calitatea serviciului de care beneficiezi de la stat, și doar de la stat.
În concluzie, nu există bunuri gratuite în economie. Totul are un cost, totul are un preț. Singura modalitate de a reduce prețul bunurilor din piață, de a îmbunătăți calitatea lor sau de a diminua inegalitatea în a accesa aceste bunuri nu este întărirea statului și a monopolului său asupra mijloacelor de producție. Dimpotrivă, mișcarea în direcție opusă ajută! Cu cât dai mai mult credit pieței și mecanismelor sale eficiente de alocare a resurselor, cu atât ajuți mai mult consumatorul și calitatea vieții sale.
